Need for Speed: SHIFT

[Leo]

Declinul binecunoscutei serii de racing de la Electronic Arts din ultimii ani nu mai este o surpriză pentru fanii genului. Need for Speed a cunoscut multe “schimbări la faţă” de-a lungul timpului, ajungând într-un final la un aspect de neon prea folosit în baia comună a unor liceeni mult prea încântaţi de fenomenul tuning-ului pentru maşini, ca teorie cel puţin. Mai direct, oricum ai da-o şi oricât de pasionat ai fi de lumea mai mult sau mai puţin underground a curselor ilegale, promovată mai ales de “Fast and Furious”, trebuie să fi recunoscut de pe undeva de la Carbon încoace că ceva e putred sub capotă.
Oarecum suprinzător pentru o companie recunoscută pentru deciziile conservatoare când vine vorba de propriile francize, EA a decis până la urmă să tragă apa şi să aplice (pentru a câta oară?) un nou facelift jocului care, în ultima sa versiune înaintea titlului de faţă a vândut peste 5 milioane de exemplare, chit că media review-urilor prezente pe net nu l-a săltat peste fatidica (şi trista) notă de 60.
Aşadar, SHIFT se prezintă radical schimbat faţă de Undercover, filozofia din spatele său fiind, pe scurt, “driver experience”. Chiar designerii studiourilor Slightly Mad, împreună cu capetele mari de la EA, au fost foarte clari din acest punct de vedere, ceea ce ne aduce într-un punct critic în analiza de faţă: ce este de fapt Need for Speed SHIFT?
“Driver experience” nu se traduce automat prin simulator. Sau ceva pur arcade. Neoane sub roţi sau trasee fictive prin Alpi. Din acest motiv, “struţo-cămilă” este prima caracteristică cu care SHIFT marşează, dar din fericire pentru publicul ţintă, succesul seriei şi timpul meu alocat jocului, “struţo-cămila” este una de succes.

Noul NFS nu are gagici în cutscene-uri penibile, care probabil că au costat o căruţă de bani. Nu are asfalt mai lucios ca oglinda mea din baie, nu are neoane şi nici “poveste”. Este un joc “cu maşini”, cu elemente de simulator strânse bine în chinga unei întregi serii de “driver assists” ce pot fi modificate de pilot, cu trasee reale, “dar cu moţ”, trasee fictive, maşini cu licenţă, sistem de damage pentru bolizi şi un principiu destul de sănătos de a răsplăti jucătorul pentru orice prostioară făcută pe traseu.
Din motive de economie şi factor noutate, realismul sistemului de control (sau lipsa lui) va fi tratat(ă) după ce, în prealabil, toate assist-urile au fost puse pe “off”, cu excepţia schimbătorului lăsat pe automat şi a trasei ideale. Pe cea din urmă m-am bazat extrem de mult până când modul în care maşina încerca să o ia prin boscheţi nu a mai reprezentat o surpriză perpetuă, venită ca o palmă neaşteptată de la o persoană aparent blândă, însă cu intenţii malefice ascunse sub tricou.
Motivul pentru care am avut nevoie de acest ajutor specific a fost, în principal, brutalitatea experienţei din interiorul bolidului. Fiecare gâlmă din asfalt, fiecare bucăţică de iarbă, vibratoarele de pe margine, totul se simte şi are un efect, accentuat suplimentar de force feedback în volan sau vibraţii în controller. Bordul se zdruncină şi îţi zgâlţăie câmpul vizual la modul înspăimântător pe alocuri, iar momentul inevitabilului impact se resimte ca şi cum cineva a ieşit din monitor şi ţi-a înfipt un pumn în nas.
Senzaţia de viteză pentru maşinile care chiar merg repede este de-a dreptul incredibilă (nu judecaţi acest aspect dupa primul Audi S3 cumpărat în modul carieră), până când ajungi efectiv sa te relaxezi şi să îmbrăţişezi impactul ca pe o realitate ce nu poate fi evitată. Cel puţin nu pe moment.
Aşadar, driver experience-ul in-car, la viteză, în mijlocul circuitului, cu controller-ul încercând să-ţi scape din mâini, înconjurat de un AI nervos chiar şi pe easy, asurzit de V12-le ce îţi distruge timpanul în bestialitatea sa este, îndrăznesc să spun, unic în domeniu şi trebuie experimentat de oricine, fie el fan arcade sau sim.
Implementarea per ansamblu a cumulului de factori ce duc la senzaţia dementă de care vorbesc este atât de bine făcută încât, pentru mine cel puţin, va constitui pe viitor un punct de referinţă pentru orice joc cu maşini ce stă să apară, sau urmează să apară în viitorul ceva mai îndepartat. Fiindcă SHIFT mă face să regret ca nu am o cameră dedicată de gaming, cu sistem de boxe 7.1, scaun Recaro şi un G25 care să nu fie de împrumut.
Ulterior însă, te trezeşti un pic la realitate. Cu toate că senzaţia de “am pierdut controlul, unde-i frâna?!” este splendidă la viteze mari, până la urmă realizezi că deşi stăpâneşti controalele destul de bine şi te-ai acomodat cu alegerea assist-urilor, treaba tot nu merge cum trebuie. Maşina este exagerat de “ţâfnoasă” la viteze ce depăşesc 200 de kilometri pe oră, deşi tu, ca prestator de comenzi direcţionale, îţi faci treaba ca la carte. Ce nu e în regulă?
Să le luăm pe rând.
SHIFT poate să-mi tatueze şi pe frunte că e simulator. Nu e. Fizica maşinii, deşi destul de realistă, a fost adaptată mult aclamatului driver experience. Nu este ancorată în realitate, ci în dorinţa de a te face să te simţi la volanul unui bolid mai puternic decât capacităţile tale de a-l ţine sub control, până la punctul în care s-a exagerat un pic. Atâta timp cât conştientizezi asta, e ok.
Continuând, SHIFT se chinuie din răsputeri să transpună realitatea pilotării unei maşini sport prin intermediul unei scheme de control eminamente limitată din punct de vedere al simulării. Aplică multe efecte vizuale şi sonore, te zgâlţâie (virtual) zdravăn în spatele volanului, îţi înceţoşează câmpul vizual şi apoi îţi pune curba în faţă. Trebuie să te obişnuieşti şi să îţi adaptezi stilul de condus, indiferent de ce pilotat până acum în materie de jocuri cu maşini.
Şi, într-un final, SHIFT o dă în bară (parţial) cu funcţionalitatea sus-numitei scheme de control. Pe orice configuraţie, începând cu tastatura şi terminând cu exagerat de scumpul volan G25 de la Logitech. Englezul îi spune “deadzone”, combinat cu “input lag”. Eu îi voi spune “lipsa preciziei”, combinată cu “dă de volan când vreau eu, nu când vrei tu”.
Departe de mine gândul de a sugera că SHIFT e nejucabil. Vreau doar să spun că de la un nivel de experienţă în sus aş fi dorit ca jocul să mă faulteze doar prin ce îmi arată pe ecran, nu şi prin ce ţin în mână pentru a da de volan. Prima oară când am intrat într-un Bugatti Veyron (pe lângă rotitul camerei, admirarea interiorului şi alte aspecte de genul ăsta) nu am reuşit să-l ţin în linie dreaptă. Maşina accelerează atât de brutal încât nici măcar trasa ideală nu putea să-mi sugereze să frânez suficient de repede, chestie care mi s-a parut extrem de amuzantă.
Însă cu toate acestea, “driver experience-ul” din SHIFT este o reuşită de proporţii din punctul meu de vedere. Este suficient de sim încât să nu pară “pentru copii” şi suficient de arcade încât să nu sperie jucătorii mai puţin pasionaţi de acest aspect. Frapantă este doar linia de învăţare, care complet necaracteristic unui joc EA în general şi unui joc NFS în particular, este extrem de abruptă. Fără nici măcar un singur compromis, în special în ceea ce priveşte cursele de “drift”, prezente şi de această dată.
Din păcate, lauda necontrolată se opreşte aici. Modul carieră, adică ce ar trebui să reprezinte sarea şi piperul, este alcătuit dintr-o adunătură de circuite nelegate între ele, ce sunt deblocate prin acumularea de “stele” în timpul curselor. Iar tu poţi ajunge în ultimul tier cu foarte puţine curse la activ. Mai mult, senzaţia de “garaj” este 0, deoarece per total nu te forţează nimeni să-ţi cumperi o maşină şi să o aranjezi cum vrei tu.
Ai curse “invitaţionale”, unde primeşti maşină “de la ei”. Dacă nu sunt curse invitaţionale, sunt marcate drept “speciale” şi… exact, primeşti maşină “de la ei”, iar dacă nu… poate apuci să dai şi bani pe ceva. Presupun că ţine de jucător, însă eu prefer senzaţia de “apartenenţă” şi de progres, ce este accentuată semnificativ de un garaj încăpător unde îmi pot admira achiziţiile, picta cum vrea ochiul meu complet pe lângă în ceea ce priveşte estetica şi le pot tuna conform opţiunilor destul de arcade şi limitate puse la dispoziţie.
Aşa că singurul motiv pentru care merită să joci cariera este să treci prin lista de maşini şi să te minunezi de experienţa de condus in-car. În rest, există jocuri mult mai bune la acest capitol. Nimic de zis, conceptul de resetare a unei serii este de multe ori o idee bună, dar anumite lucruri ar fi trebuit să fie lăsate în pace. Nici modificarea maşinilor nu m-a impresionat în mod deosebit, fiind ceva mai spartană decât tona de opţiuni cu care alte NFS-uri m-au obişnuit (din punct de vedere vizual) şi decât tona de simulatoare străine seriei NFS jucate până acum (din punct de vedere al simulării).
Desigur, o scăpare de plictisitorul mod carieră este multiplayer-ul, fie el [color:a53a=#0494e1 !important]online sau LAN, odată cu cel mai recent patch. Mi s-a parut mai mult decât ok faptul că nu am avut deloc lag online, probabil cel mai mare compliment pe care îl pot face jocului. Lobby-ul este bine făcut, ai opţiuni de veto asupra curselor sau modurilor de joc şi, deloc surprinzător, majoritatea populaţiei preferă cursele gen destruction derby, unde cu ceva noroc poţi scăpa de linia de start unde toata lumea buşeşte pe toată lumea.
Nu intra însă în panică, întrucât există şi facilităţi adresate celor care chiar vor să joace serios, gen penalizări de-a dreptul severe pentru tăiatul curbelor prin iarbă (lucru ce funcţionează şi în single-player). De asemenea, un alt element comun ambelor moduri de joc este sistemul de “cadouri”: faci drafting? Ia un badge. Ai trecut de 200 Km/h ? Mai ia unu’. Ai depăşit un oponent după ce în prealabil l-ai buşit puţin ? Eşti agresiv, ia un badge mai lucios decât celelalte.
Totul se învârte în jurul punctelor acumulate pentru orice faci pe circuit, fie că mergi precis, depăşeşti curat, buşeşti oponenţii, intri în derapaje controlate etc. Acestea se adună şi te definesc ca un pilot Precis sau Agresiv. Relevanţa distincţiei îmi scapă, dar sistemul este simpatic la modul general.
Singurul sub-element de-a dreptul mişto pe care l-am remarcat în această privinţă este contorizarea fiecărei curbe de pe fiecare traseu: jocul socoteşte o serie destul de lungă de factori şi decide daca ai luat curba perfect, anunţându-te atât vizual, cât şi printr-o “bifă” pe minimap. Nu primeşti nimic pentru chestia asta (în afară de badge-uri), însă te împinge de la spate să pilotezi elegant, nu grobian, din perete în perete.
Realizarea tehnică miroase puternic a titlu "triple A": grafica este excepţională dacă te ţine sistemul, iar vederea in-car, după cum am precizat deja, depăşeşte orice în materie de jocuri cu maşini realizat până acum; cadrane perfect funcţionale, mişcare realistă a capului, şocuri şi zgâlţâituri corespunzătoare plus, foarte important, senzaţia de viteză.
La rândul ei, sonorizarea este nectar picurat în urechi pentru cine apreciază un V12 turat la maxim şi accentuează corespunzător imersiunea din interiorul maşinii. Păcat totuşi de muzică, ce mi s-a părut fadă şi neinteresantă.
Tot la capitolul tehnic am remarcat diferenţe semnificative de calitate şi framerate între plăcile video ATi şi cele Nvidia. Ca să îţi faci o idee, GTX 285-ul de acasă de-abia se dezmorţeşte cu SHIFT, framerate-ul lovindu-se de V-sync on (adică 60 de fps-uri) în 1920x1200 cu totul blană.
Un ATi 4870 în schimb de-abia mai gâfâia pe la 35 de fps-uri în 1280x1024, cu jumătate din anti-aliasing-ul folosit acasă. Asta pe un sistem per total mai puternic decât cel ce îmi găzduieşte GTX-ul. De asemenea, calitatea anti-aliasing-ului nu este aceeaşi, filtrarea anisotropică pare să nu funcţioneze, plus alte mici probleme grafice extrem de deranjante.
Nu îmi pot da seama a cui e vina (joc sau driveri), dar până la noi ordine, ATi nu se descurcă prea grozav în SHIFT. De timpii de încărcare nu mai zic nimic, că mi-au scos peri albi şi iar m-apucă dracii.
E drept că versiunea pentru Xbox 360 nu are niciuna din aceste probleme, dar nici calitatea grafică nu este aceeaşi. Nici pe departe.
Cum era de aşteptat, până acum am văzut zeci de discuţii aprinse pe tema SHIFT: pro şi contra, argumente valide şi invalide, hateri, fanboys, toată gama. Cum seria Need for Speed este extrem de populară şi la noi, cu siguranţă voi primi câteva urări de bine şi de la publicul autohton, nu înainte însă de a sublinia un aspect extrem de important: SHIFT este FUN. Când a fost ultima oară când ai condus într-un joc de maşini (fie el arcade sau simulator) despre care să poţi spune, cu mâna pe inimă, că e fun?
Fiindcă dând la o parte tehnicul, cariera plictisitoare, bubele pe ATi sau deadzone-ul făcut cu furca, jocul este distractiv, te umple de adrenalină şi te ţine în faţa calculatorului. Iar din acest punct de vedere, un eventual SHIFT 2 are o bază extrem de solidă de pe care să continue, să îmbunătaţească şi să recâştige renumele seriei de altă dată. Asta dacă nu se răzgândeşte EA şi cine ştie ce naţie de NFS primim la anul.

SURSA: ComputerGames


Minimum Requirements:

Pentium 4 3.2 GHz (3.4 GHz for Vista)

1GB RAM (2GB for Vista)

Graphics card with 256MB of RAM support Pixel Shader 3 (PCI-Ex)

Sound Card compatible with DirectX 9.0c

10GB free hard disk space

Windows XP SP3 or Vista SP1 or Windows 7

8x DVD Drive



Recommended Requirements:

Intel Core 2 Duo 2.5 GHz or AMD 64 X2 2 GHz

2GB RAM (3GB for Vista)

Graphics card with 512MB of RAM support Pixel Shader 3 (PCI-Ex)

Sound Card compatible with DirectX 9.0c

10GB free hard disk space

Windows XP SP3 or Vista SP1 or Windows 7

8x DVD Drive