Moartea misterioasa al lui Napoleon!

[Vizitato]

NAPOLEON: nascut in Corsica în 1769,decedat pe insula Sfanta Elena în 1821.
Cel puţin aşa afirmă cărţile de istorie şi enciclo-pediile. Dar.o fi oare adevărat?
Să fi murit el oare într-adevăr pe insula Sfanta Elena? Şi atunci de ce oare guvernul britanic a dat publicităţii un raport contradictoriu în legătură cu "moartea" sa, raport care ulterior a fost considerat fals în cea mai mare parte? Şi dacă Napoleon nu a murit aşa cum s-a spus, ce s-a întamplat totuşi cu el şi cum anume s-au petrecut lucrurile?
E o poveste foarte, foarte lungă şi totul pornit de la însusi Napoleon, el fiind cel care a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a-şi găsi patru sosii şi asta s-a întamplat încă cu mulţi ani înainte ca imperiul să înceapă să se prăbuşească.
Dintre aceste dubluri, găsite cu atata dificultate de către agenţii împăratului pe tot cuprinsul Europei, unul a murit otrăvit la scurtă vreme după Waterloo, iar un altul a fost grav rănit într-un accident de echitaţie, ramanand cu un handicap care nu îi mai permitea să apara înposturaluiNapoleon.
Rămăseseră numai doi, iar unul dintre aceştia era Frangois Eugene Robeaud, născut în 1771 în satul Baleycourt din Meusa. Acesta se asemana atat de mult cu Napoleon, la chip şi la ţinută, încat camarazii de arme îl porecliseră "Impăratul." Inevitabil, a fost doar o chestiune de rutină ca această asemănare izbitoare să fie adusă la cunoştinţa marelui om de stat si astfel soldatul Robeaud s-a trezit la scurtă vreme trăind ca un nabab în randul persoanelor din anturajul lui Napoleon.
După cele "100 de zile", în timp ce Napoleon mai aştepta încă la Rochefort, învingătorii deciseseră soarta acestuia. Britanicii doreau să se asigure asupra unui singur lucru: de data aceasta, Napoleon trebuia exilat într-un loc din care evadarea să fie imposibila. Cele "100 de zile" şi Elba nu trebuiau să se mai repete.
Aşa ca a fost trimis pe insula scăldată de soare numită "Sfanta Elena" şi, în conformitate cu rapoartele guvernului britanic, a murit de cancer după şase ani de închisoare, timp în care se presupune că nu a fost lăsat fără supraveghere nici măcar o clipă.
Pe cand Vulturul era legat în lanţuri de stancile de pe coasta Africii, sosia sa, Frangois Robeaud s-a întors la Baleycourt pentru a-şi relua viaţa de fermier. Ministrul Poliţiei franceze l-a desărcinat pe agentul care avusese misiunea de a urmări fiecare mişcare a lui Robeaud. La urma urmei, cazul fusese închis, iar pasărea se afla în colivie. Anchetatorul Ledru a revenit la munca mai puţin dramatică de urmarire a evazioniştilor fiscali.
Napoleon îşi pierduse libertatea, dar mai avea încă mulţi prieteni, iar cel mai important lucru era că aceşti prieteni aveau o mulţime de bani. Pentru a descuia uşa care îl ţinea prizonier pe Sfanta Elena, el avea nevoie de o cheie de aur. 0 cheie fasonată cu multă grijă, căci pentru ceea ce punea el la cale nu trebuia să se scurgă nicio informaţie. Nu putea face decat o singură tentativă şi aceasta nu trebuia să dea greş.
Să analizăm însă acum o serie de întamplări, în aparenţă fără legătură între ele în derularea lor cronologică.
In 1818 generalul Gourgard a părăsit postul de comandant al închisorii de pe Insula Sfanta Elena, fiind înlocuit de generalul Bertrand. Gourgard s-a îndreptat fară grabă spre Paris, unde a dus apoi un trai liniştit care nu a atras atenţia nimănui. Contactele sale se rezumau în principal la foşti camarazi de pe campurile de bătălie, vechi prieteni, printre care se aflau unele persoane foarte avute şi influente, care deţineau uriaşe fonduri şi nutreau o simpatie profundă faţă de Napoleon.
La circa 60 de zile după sosirea lui Gourgard la Paris, o trăsură elegantă dadea tarcoale satului Baleycourt, iar ocupanţii ei se interesau insistent de un anume Francois Robeaud. Vecinii au călăuzit trăsura spre modesta fermă unde locuia Robeaud, împreuna cu sora lui. Nimeni nu-şi amintea cum arătau ocupanţii vehiculului, dar unii trecători au declarat ulterior că văzuseră trăsura trasă la marginea drumului, la numai o aruncatură de baţ de poteca ce ducea spre casa lui Robeaud. Oricum, se făcuse deja întuneric, iar cei care zăriseră vehiculul îşi văzuseră de treburile lor; experienţa îi învăţase că atata timp cat nu eşti curios, nu poţi intra în bucluc.
După incidentul cu trăsura, Robeaud şi sora lui îşi vazură în continuare, timp de o luna, de muncile lor obişnuite. Caleasca? Fusese doar un doctor care dorise să cumpere de la Robeaud nişte iepuri pe care să-i dăruiască unui prieten. Nimic deosebit.
Intr-o dimineaţă din toamna lui 1818, un vecin ce se afla în drum spre munca sa a observat că uşa casei lui Robeaud era întredeschisa. Ploua şi vantul arunca ploaia în casă. Ciudat, gandi vecinul, ciudat că Robeaud se afla înca în pat la ora aceasta - şi încă cu uşa deschisă. Bărbatul se duse să închidă uşa şi aruncă o privire în încăpere. In vatră nu ardea nici un foc - un alt lucru cat se poate de ciudat. Să se fi întamplat oare ceva cu Franqois şi cu sora acestuia? Ii strigă, dar nu primi nici un răspuns.
Nici Franqois Robeaud şi nici sora lui nu au mai fost de atunci văzuţi în Baleycourt. Plecaseră fără să anunţe pe nimeni, în toiul nopţii, luandu-şi cu ei numai cateva lucruri. Or fi parăsit ei satul de bună voie?
Sora a fost văzută la Paris la doi ani după aceea de către doi negustori din Baleycourt pe care s-a facut că nu-i cunoaste. Cei doi au informat autoritatile si astfel inspectorul Ledru fu din nou însarcinat sa dea de urma alunecosului Franqois Robeaud. De data aceasta Robeaud n-a mai putut fi găsit, în schimb Ledru a localizat-o pe sora lui, care ducea un trai foarte tihnit în Tours. Un doctor îi explicase că se îndrăgostise de ea şi că îi plătea toate cheltuielile necesare întreţinerii. Intelege-ti,n'est-ce-pas? Domnul Ledru înţelesese, pană la un punct, bineînţeles, dar dincolo de acel punct rămasese cu multe semne de întrebare. Această "prietenie" dintre doctor şi ţărăncuţa simpla din Baleycourt nu era imposibilă (la urma urmei gusturile nu se discută), dar dacă totuşi era reală trebuia să fi fost una din cele mai platonice prietenii cunoscute vreodată, deoarece după cum stabiliră Ledru şi oamenii săi, sora lui Robeaud nu-l văzuse in viaţa ei pe bogatul doctor ce pretindea că se îndrăgostise atat de mult de ea. De fapt, relaţia dintre cei doi era numai de natură financiară şi încă de la distanţă - prin curier.
Ajuns în culmea disperării, nemaiputand suporta uzura saptămanilor de spionare făra nici un rezultat, micul inspector amăgit se hotărî în cele din urmă să abordeze cazul în mod direct.
- Unde se află fratele tău Franqois? Domnişoara Robeaud îi răspunse ranjind:
- A plecat într-o calătorie. S-a hotărat să se facă marinar şi a pornit într-un lung voiaj pe mare.
Pe ce vapor? Nu ştia. Cand anume a plecat? Cu destula vreme în urmă. Cand a spus că se întoarce? Nu avea nici cea mai mică idee. Stiţi, Franqois nu e deloc vorbăret în astfel de situatii.
In cele din urma, bietul domn Ledru se lăsă pagubaş. Casa familiei Robeaud din Baleycourt fusese zăvorată şi parasită. Generalul Gourgard se pensionase şi ducea un trai liniştit. Sora lui Robeaud o ducea foarte bine la Tours pe cheltuiala altcuiva. Dublura lui Napoleon nu era de găsit nicăieri, dar ce mai conta -guvernul s-a interesat discret la generalul Bertrand, aflat pe Insula Sfanta Elena, fiind informat că faimosul prizonier se afla încă acolo. Bineînţeles. Unde altundeva ar fi putut să fie?
Pentru a evada de pe Sfanta Elena, Napoleon avea nevoie de trei lucruri: o nava, caţiva prieteni şi ceva bani. Dacă le avea pe ultimele două, procurarea primului era o bagatela.
Robeaud a dispărut din Baleycourtul său natal la începutul toamnei lui 1818. La vremea aceea Napoleon încetase sa constituie mai mult decat un interes de rutină pentru britanicii care altădată tremurau de frică la auzul numelui său, iar generalul Bertrand, care cu siguranţă nu se numara printre cei care îl urau pe Napoleon, primise însarcinarea de a se ocupa personal de prizonier. In chiar acel an, soţia generalului Bertrand îi scrisese unei prie-tene: "Succesul e de partea noastră! Napoleon nu se mai aflăpeinsulă!"
Adevărat sau fals?
In ultimele zile ale anului 1818 sosea în oraşul Verona din Italia un străin îmbrăcat foarte îngrijit. Pretindea că este un negustor venit din nordul Franţei. Acum cand soţia sa murise, iar copiii se aşezaseră fiecare la casele lor, se hotărase sa-şi îndeplinească dorinţa de o viaţă de a se stabili definitiv în Italia, unde îşi propusese să deschidă o mică prăvălie sau să-şi cumpere una daca găsea un preţ bun.
Prăvălia pe care şi-a deschis-o avea înscris pe firma de la intrare cuvantul "Optică", dar, ca majoritatea acestui gen de afaceri din acele zile, se ocupa si de diamante. Strainul, care pretindea că se numeşte Revard, manifesta un foarte mic interes faţă de optică şi de diamante, preferand să-l lase pe asociatul său, un oarecare domn Petrucci, să se ocupe de treburile firmei. Revard semăna foarte mult cu Napoleon, după cum remarcase multă lume, ceea ce-i făcu pe cunoscuţi să-i spună "Impăratul" -bineînţeles, în glumă. Petrucci îl cicălea deseori pentru că oferea gratuit unele mărfuri perechilor de tineri săraci care nu-şi permiteau să cumpere ceea ce-şi doreau. De fiecare dată, Revard nu făcea decat să radă, apoi compensa sumele respective din punga sa vesnic doldora de bani.
In după-amiaza zilei de 23 august 1823, după declaraţiile ulterioare ale lui Petrucci şi ale altor martori, în faţa prăvăliei lui Revard a tras o trăsură, iar birjarul a intrat în grabă în clădire. Acesta i-a înmanat lui Revard o scrisoare care l-a făcut pe destinatar să devină foarte agitat. Intorcandu-se către Petrucci, el i-a spus:
- Aflu din această scrisoare că trebuie să plec imediat pentru rezolvarea unor probleme foarte importante. Las prăvălia pe mainile tale. Ingrijeşte-te, te rog, de birjar şi de cai. Eu trebuie să ma retrag în camera mea.
La vreo două ore după aceasta, el a venit acasă la Petrucci, înmanandu-i acestuia o scrisoare groasă, scrisă pe pergament şi sigilată în mai multe locuri cu ceară roşie.
- Trebuie să plec într-o lungă călătorie; trăim vremuri grele, i-a spus el partenerului său de afaceri. Dacă nu mă întorc în trei luni, du această scrisoare regelui Franţei. El te va răsplăti pentru acest serviciu.
Apoi Revard se urca în trăsura care îl aştepta, iar aceasta porni huruind pe strada pietruită.
Douăsprezece nopţi mai tarziu, la 4 septembrie 1823, în ferestrele castelului Schonbrunn dm Austria, unde fiul lui Napoleon era grav bolnav de scarlatină, ardeau toate luminile. Cu puţin înainte de ora 11, unul dintre paznici auzi un foşnet ciudat în iedera care învelea zidul înalt de piatră al parcului. O umbră se lăsă de pe zid şi porni în fugă în direcţia castelului. Paznicul trase un foc, iar silueta se prăbuşi cu capul înainte.
Murise. Cadavrul fu dus în coliba unuia dintre grădinari şi fură chemate autorităţile. Acestea aruncară o privire şi porunciră să fie închisă clădirea şi să fie pusă sub paza. A doua zi, dimineaţa, două înalte oficialităţi austriece, care îl cunoscuseră pe Napoleon, veniră să vadă rămaşiţele pămanteşti ale misteriosului străin, ce fusese împuşcat mortal în parcul castelului Schonbrunn. La cateva ore după aceasta, se prezentară la faţa locului şi caţiva funcţionari ai ambasadei franceze care revendicară cadavrul. Ei însă nu-l obţinură, întrucat, la insistenţele soţiei lui Napoleon, cadavrul fu dus la castel şi înhumat într-un mormant fără inscriptie, pe aceeaşi linie cu mormintele care ulterior aveau să adăpostească rămăşiţele pămanteşti ale soţiei şi fiului sau.
Revard nu s-a mai întors niciodata la prăvălia sa din Verona.
Inainte ca Petrucci să poată duce scrisoarea la Paris, aşa cum fusese instruit, la Verona sosiră patru oficialităţi franceze care au desfiinţat prăvălia misteriosului domn Revard şi i-au oferit domnului Petrucci suma de 100.000 coroane de aur pentru scrisoare şi pentru discretia sa. Petrucci a pastrat tăcerea în legătură cu acest subiect încă 30 de ani, după care, sub jurămant, a mărturisit totul autorităţilor veroneze. După afirmaţiile sale, Petrucci era convins că ciudatul său asociat fusese însusi Napoleon Bonaparte.
In această vreme, pe însorita Insulă Sfanta Elena, moartea veni la prizonierul înregistrat sub numele de Napoleon. Persoane care îl cunoscuseră pe Imparat şi care îl vizitaseră în ultimele zile ale vieţii acestuia, au afirmat că exilul îşi lăsase o serioasă amprentă asupra lui. "Impăratul" părea că nu-şi mai poate aminti multe din evenimentele care ar fi trebuit să-i fie foarte cunoscute. Işi pierduse bunele maniere şi uneori devenea de-a dreptul grosolan. Doctorii care îl îngrijeau arătau prea puţin respect distinsului lor pacient, daca acesta era într-adevăr Napoleon. Un alt aspect neobişnuit s-a adăugat acestui caz in momentul citirii testamentului, pe care prizonierul îl scrisese cu un an înaintea mortii. Scrisul de mană indica numeroase şi remarcabile deosebiri fată de cel al lui Napoleon, iar autorităţile franceze de notorietate, care au examinat documentul, au fost de părere că "Napoleon" suferise transformări profunde, "datorate, cu siguranţa, stării de detentie".'
In arhivele primăriei din Baleycourt se află înscris şi numele lui Franqois Eugene Robeaud: "Născut în satul său, decedat pe Insula Sfanta Elena..." Data pretinsei morţi a lui Robeaud de pe Insula Sfanta Elena fusese trecută sub tăcere, probabil din motive întemeiate, pentru că, tinand cont de probele existente, nu ar fi imposibil ca el să fi murit acolo la 5 mai 1821 sub numele de Napoleon Bonaparte, cu care semăna atat de mult.
Un alt capitol amăgitor s-a adăugat împrejurărilor mortii lui Napoleon o dată cu dezvăluirile oficiale făcute de autorităţile britanice în primăvara anului 1956. Dupa clasarea cazului Impăratului, în 1821, prin menţionarea faptului că moartea survenise în urma unui cancer la stomac, britanicii au mai aşteptat înca 125 de ani pentru a anunţa că păstraseră o secţiune din intestinul lui Napoleon, iar aceasta era vădit perforată.
Destul de ciudat, rana din intestin semăna mult cu una ce ar fi putut fi provocată de o baionetă...sau un glonte.
Aceasta sa fi fost oare rana care a provocat moartea lui Napoleon, aşa cum britanicii susţineau acum?
Nu cumva ea fusese produsă de focul de armă ce fusese tras în parcul castelului Schonbrunn?
Răspunsurile la aceste întrebări ar clarifica, în fine, unul din cele mai mari mistere ale istoriei - adevărul despre moartea lui Napoleon Bonaparte.

[Vizitato]

Controversele asupra mortii imparatului Napoleon nu se mai termina... Specialisti in domeniul medicinei legale, istorici ai vietii si mortii lui Napoleon s-au dedicat inca din anul 1961 cercetarilor cauzei mortii acestui om de stat francez. Unii spun ca moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac si, in cele din urma, otravirii acestuia cu arsenic. Primele doua supozitii - eroare medicala sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.

Ultimele experiente conduse de l'Institut de Medicine Legale de Strasbourg si l'Université de Luxembourg, demonstreaza in mod definitiv ca Napoleon a fost otravit, fiind victima unei intoxicatii cronice cu arsenic. In fiecare an, experti in toxicologia medico-legala se intrunesc in congrese sub auspiciile The International Association of Forensic Toxicologists (TIAFT) pentru a stabili cauza exacta. Toti oamenii de stiinta care apartin acestei asociatii activeaza in laboratoare ale politiei, spitale, tribunale, institute de medicina legala, laboratoare specializate in diverse domenii inrudite. Dupa congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne care a gazduit cel de-al 41-lea Simpozion international al asociatiei, intre 17-22 noiembrie 2003.

In prezentarea sustinuta la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a facut cunoscute ultimele rezultate obtinute asupra chestiunii prezentei arsenicului in suvitele de par ale imparatului. Se mentioneaza in diverse publicatii oficiale ca "suvite de par apartinand lui Napoleon", au fost pastrate cu mare grija si gasite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez sustine ca Napoleon a fost otravit cu arsenic in mod lent. El a ajuns la aceasta concluzie aprofundand analizele nu numai asupra interiorului firelor de par, ci si a invelisului capilar. Dr. Kintz crede ca otrava a atins maduva spinarii, pornind de la par. Otrava provenea din alimentele ingerate si a fost impinsa de fluxul sanguin.

Parul lui Napoleon prezenta o concentratie de substanta toxica de 7-38 de ori superioara dozei "admise". Detractorii acestei ipoteze resping afirmatia, sustinand ca arsenicul detectat era de origine exogena si nu a fost absorbita de imparat. Ei cred ca aceasta compozitie toxica era in mod normal utilizata in secolul XIX pentru conservarea parului. Alti cercetatori explica prezenta arsenicului in parul lui Napoleon prin folosirea produsului de catre vierii epocii. Acestia spalau butoaiele cu arsenic dupa care puneau strugurii la fermentat. Si aceasta supozitie a fost respinsa, considerandu-se ca obiceiul vierilor epocii de a curata butoaiele cu arsenic, nu era periculos pentru sanatatea omului, cu toate ca Napoleon era un cunoscut adept al vinului.

In anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator si colectionar al unor piese originale care au apartinut lui Napoléon a afirmat cu tarie în conferintele si interviurile acordate la televiziunea canadiana ca "Napoleon I Bonaparte a decedat datorita otravirii lente cu arsenic, si ca datorita noilor teste ADN, aceasta enigma ar putea fi elucidata". Ben Weider detine suvite din parul lui Napoleon si este dispus sa suporte toate cheltuielile exhumarii. "Ramane doar ca guvernul si istoricii francezi sa-si dea acordul". Specialistii Institutului medico-legal din Strasbourg confirma teza avansata de Ben Weider. Purtatorul de cuvant al lui Weider a declarat ca daca indoielile asupra mortii lui Napoleon persista, nu ramane decat sa se treaca la exhumarea imparatului.

SURSA:WIKIPEDIA

[Vizitato]

[Continut sponsorizat]