Political Machine 2008

[Vizitato]

Deşi mǎ îndoiesc de faptul cǎ mai sunt oameni care gǎsesc ceva interesant sau plǎcut în politica zilelor noastre, totuşi nu cred cǎ existe cineva cǎruia sǎ nu-i fi plǎcut vreodată sǎ se joace de-a Regele cutare, Napoleon sau Preşedintele Statelor Unite. Iar Stardock mai face un pas cǎtre titlul de rege neîncoronat al strategiilor pe tururi cu Political Machine, unde jucǎtorul are şansa de a deveni, dupǎ o luptǎ suspect de curatǎ, preşedintele celei mai puternice ţǎri din lume, ţinutul celor liberi şi cǎminul celor curajoşi.
Land of the free and home of the brave
Sistemul american de alegere a preşedintelui are câteva particularitǎţi interesante. Fiecare stat federal are alocat un numǎr de „colegii”, adicǎ un fel de voturi generalizate. Numǎrul de voturi pe care fiecare stat le deţine variazǎ în funcţie de populaţia acelui stat şi de nivelul sǎu de dezvoltare. Astfel, California are de pildǎ 55 de voturi, în timp ce Montana (un fel de Predeal al lor) nu are decât 6. În final, un candidat are nevoie de aproximativ 270 colegii pentru a-şi asigura victoria. Acesta poate câştiga toate voturile puse la bǎtaie de cǎtre un stat cu condiţia ca 51% din alegǎtorii acelui stat sǎ voteze pentru el. De reţinut e cǎ aceste colegii nu se împart în funcţie de rezultatul votului, ci, odată obţinut acest procent, învingǎtorul câştigă toate voturile puse la bătaie. Acest sistem este pe cale sǎ fie implementat şi la noi (cu o serie de modificǎri balcanice pe care nu le înţelegem decât noi şi bulgarii) pentru simplificarea procedurii democratice a alegerilor, dar el poate da naştere şi unor situaţii bizare. Un caz recent şi mediatizat a avut loc chiar în 2000, când George W. Bush a câştigat alegerile, deşi contracandidatul sǎu Al Gore avea cu 500.000 mai multe voturi populare, însǎ primul avea mai multe colegii. În final Curtea Supremă a avut ultimul cuvânt de spus, dar întrebarea a rǎmas: e normal sǎ ai un Preşedinte care nu a fost votat de majoritate? Dincolo de aceastǎ dilemǎ, Political Machine 2008 ne propune o luptǎ clasicǎ pentru cucerirea electoratului, cu circ, pâine, reclame şi discursuri, totul într-un ambalaj cartoonish, tot mai popular se pare în zilele noastre.
Acest stil grafic promite mult umor, de la figurile candidaţilor cu capete supradimensionate care ţopǎie ca nişte copii atunci când se bucurǎ, pânǎ la articole de presǎ sau talk-show-uri în care moderatorul spune numai prostii, însǎ n-aş putea zice cǎ m-am tǎvǎlit de râs, pentru cǎ în afarǎ de câteva scǎlǎmbǎieli şi nişte glumiţe aruncate din când în când nu vom avea parte de o atmosferǎ prea comicǎ. Cel mai amuzant mi s-a pǎrut manualul, care, de altfel, e foarte bine pus la punct şi uşor de urmǎrit.
Partea graficǎ este însǎ completatǎ de o multitudine de opţiuni de modificare a personajului: feţe care pot fi deformate în toate pǎrţile, mustǎţi, ochelari şi alte accesorii, unele putând fi deblocate doar prin avansare în cadrul campaniei. Acesta este de fapt şi cam singurul motiv pentru a juca partea single-player, campania rezumându-se la înfruntǎri cu diverse personalitǎţi din istoria americanǎ, cum ar fi George Washington sau Ronald Reagan.
Dincolo de aspectul fizic al candidatului, jucǎtorul mai are posibilitatea de a alege politica acestuia, în primul rând prin afilierea la unul dintre cele douǎ partide politice majore, Republican sau Democrat. Poziţia faţǎ de diverse chestiuni politice, economice sau sociale poate fi de asemenea modificatǎ; astfel, jucǎtorul poate alege sǎ sprijine sau sǎ fie împotrivǎ în cazul unor subiecte la modǎ, cum ar fi retragerea soldaţilor din Irak, preţul benzinei, situaţia economicǎ, ajutorul social sau asigurǎri de sǎnǎtate universale. Aceste abordǎri joacǎ un rol tactic, întrucât alegǎtorii unor state sunt mai sensibili la anumite subiecte şi vor vota în consecinţǎ, însǎ nu am înţeles de ce jocul propune un sistem de puncte ce trebuie investite în aceste subiecte, lǎsând invariabil unele pe dinafarǎ, de parcǎ jucǎtorul nu ar avea nici o poziţie vis-a-vis de ele.
O picătură de RPG există sub forma atributelor candidatului, cum ar fi Stamina sau Carisma. Stamina este pe departe cel mai important atribut, întrucât toate acţiunile consumă câte ceva, fie că e vorba de discursuri, strângeri de fonduri sau construirea de sedii. Carisma este folosită în discursuri, Experienţa influenţează fiecare aspect, iar Credibilitatea joacă un rol important în toate subiectele abordate. Cu toate astea, nu e foarte clar cum cresc aceste atribute, iar folosirea lor se face automat, nefiind vorba de nişte skill-uri.
Odatǎ caracterul creat (deşi se pot alege şi figuri celebre, cum ar fi Bill Clinton sau Al Gore) jucǎtorul are la dispoziţie 41 de sǎptǎmâni (tururi) pentru a impresiona alegǎtorii şi a se instala la Casa Albǎ. În fiecare tur sunt posibile o serie de acţiuni, cum ar fi construirea unui sediu de campanie, crearea unor reclame sau strângerea de fonduri. Aceasta din urmǎ este o acţiune vitalǎ, întrucât orice acţiune costǎ bani, chiar şi cǎlǎtoria dintr-un stat în altul, iar reclamele tind sǎ fie destul de scumpe. Valoarea fondurilor colectate depinde în mare mǎsurǎ de numǎrul de locuitori, bogǎţia lor şi cât de mult îl cunosc şi apreciazǎ pe candidat. De asemenea, strângerile dese de fonduri din acelaşi stat au ca efect diminuarea valorilor colectate, ceea ce demonstreazǎ cǎ şi rǎbdarea contribuabililor are o limitǎ.
Ask not what the country can do for you...
Discursurile sunt cele mai utile instrumente pentru a schimba balanţa puterii într-un stat, acestea axându-se pe anumite subiecte, de preferat cele mai sensibile pentru locuitorii judeţului cu pricina. În Florida, de pildǎ, cetǎţenilor le place sǎ fie minţiţi frumos despre asigurǎri de sǎnǎtate universale, în timp ce în California sunt mai interesaţi de rǎzboiul din Irak. Candidatul poate susţine un subiect de interes, cum ar fi subvenţiile pentru producǎtorii agricoli, sau se poate declara împotriva lui, efectele acestor luǎri de poziţie fiind vizibile în timp real. Astfel, dacǎ de pildǎ te declari în favoarea retragerii din Irak, îi vei mulţumi pe alegǎtorii democraţi, în timp ce republicanii vor fi necǎjiţi, şi fiecare stat are o simpatie iniţialǎ care trebuie exploatatǎ ca atare. Istoric vorbind, estul este republican în timp ce vestul voteazǎ cu democraţii, dar în politicǎ şi amor totul este permis, nu-i aşa?
Discursurile nu se rezumǎ doar la poziţia candidatului, ci pot fi şi despre contra-candidat, pe care poţi liniştit sǎ-l arǎţi cu degetul cǎ nu agreeazǎ o economie puternicǎ, ajutoare sociale sau preţuri reduse pentru petrol; nu foarte elegant, dar eficient. Problema ar fi însǎ cǎ, deşi pot fi aflate pânǎ la 15 subiecte de interes pentru fiecare stat (în funcţie de nivelul sediului de campanie) cu mici variaţii, toate statele sunt interesate de maxim 3 sau 4 teme, mereu aceleaşi, ori asta combinat cu unele subiecte care mulţumesc pe toatǎ lumea (economia puternicǎ, preţ redus la combustibili) fac discursurile atât de sterpe încât probabil îl plictisesc şi pe orator. O altǎ scǎpare mi s-au pǎrut a fi contradicţiile, care sunt permise fǎrǎ urmǎri negative. Astfel, poţi sǎ ţii liniştit un discurs în Montana despre necesitatea retragerii din Irak, pentru ca mai apoi sǎ sari gardul în statul învecinat Idaho unde sǎ explici cu aplomb de ce este nevoie de suplimentarea trupelor de-acolo. Nu se supǎrǎ nimeni cǎ faci asemenea gafe şi nu te acuzǎ nimeni de inconsecvenţǎ, semn cǎ americanii ori nu scot capul din casǎ, ori nu prind Euronews.
Reclamele reprezintǎ o modalitate de a face publicǎ politica jucǎtorului în acelaşi mod cu discursurile, fiind axate pe subiecte de interes. Spoturile publicitare pot aparea în ziar, radio sau TV, acestea din urmǎ având cea mai mare razǎ de acoperire (ajungând chiar şi în statele învecinate) şi fiind, desigur, cele mai scumpe. Reclamele au avantajul cǎ lucreazǎ în favoarea candidatului în statul în care sunt cumpǎrate şi în timp ce acesta nu se aflǎ în acel loc, însǎ pe lângǎ costul iniţial au şi un cost sǎptǎmânal, fiind anulate dacǎ nu sunt plǎtite la timp.
Existǎ şi trei tipuri de sedii de campanie ce pot fi construite, ba chiar şi îmbunătăţite pentru a li se creşte eficienţa. Sediul de campanie are rolul de a împrǎştia informaţii într-un stat şi a aduna fonduri în fiecare sǎptǎmânǎ, Biroul de Consultanţă se ocupǎ cu colectarea Capitalului Politic, iar Centrul de Relaţii cu Publicul generează puncte de PR.
Punctele de PR, odată strânse în cantitate suficientă, pot cumpăra susţinerea unor grupuri importante de pe scena politică americană, cum ar fi National Gun Owner’s Association sau National Association for Women (numele reale ale acestor organizaţii a fost puţin modificat pentru a fi… politically correct). Suportul din partea acestor organizaţii presupune pe lângă publicitate naţională şi suportul membrilor acelui grup. Lucrurile nu sunt atât de simple însă, întrucât membrii Confederaţiei Creştine te vor susţine de pildă, însă îţi vor sări în cap membrii Grupului pentru Libertatea de Alegere, cu care Confederaţia se bate cap în cap. Din pacate, este posibilă obţinerea suportului ambelor organizaţii, ceea ce nu este foarte realist.
Capitalul Politic poate fi cheltuit prin înregimentarea unor angajaţi speciali, care sunt foarte utili în domeniile la care se pricep. Se poate racola astfel un responsabil cu scrisul articolelor, un croitor care să îmbrace candidatul într-un mod care să atragă toate privirile, sau un webmaster care să reducă costul reclamelor. Aceştia odată angajaţi lucrează non-stop pentru jucător, spre deosebire de cei care pot fi mutaţi dintr-un stat în altul, în funcţie de nevoi. Spin Doctorul, de exemplu, are rolul de a creşte simpatia alegătorilor unui stat către candidatul pe care îi reprezintă. Consultantul face cunoscută politica acestuia, iar preferatul meu, Intimidatorul, e un golan care sperie votanţii contra-candidatului şi nu-i lasă să ajungă la urne.
Ocazional pot fi vizibile pe hartǎ semne de întrebare care odatǎ investigate pot produce surprize, plǎcute sau neplǎcute. Poţi da de pildǎ peste un star rock sau un regizor celebru, care vor face minuni pentru popularitatea ta în acel stat, sau dimpotrivǎ, te poţi trezi pe cap cu un personaj din lumea interlopǎ care numai util nu este. Tot ocazional poţi fi invitat la un talk-show sau sǎ dai un interviu, însǎ tocmai aici, unde nevoia de umor era mai mare, m-am confruntat cu nişte moderatori de-a dreptul enervanţi şi fără nici un haz. Aceste evenimente ar mai fi condimenta puţin un stil de joc relativ liniar, dacǎ nu ar fi atât de rare şi lipsite de impact.
Interfaţǎ este de nota 10, fiind ajutatǎ de butoane mari, cartoonish, ce fac navigarea prin diversele meniuri foarte facilǎ. Icon-urile sunt inteligibile şi uşor de selectat, rapoarte pline de informaţii sunt la dispoziţia oricui are plǎcerea sǎ le exploreze, iar sumedenia de informaţii de care ai nevoie nu este niciodatǎ mai departe de un click. Deosebit de utilǎ mi s-a pǎrut reprezentarea graficǎ a sondajelor de opinie, ce permite o monitorizare în timp real a popularitǎţii tale în toate statele, permiţând astfel deplasarea urgentǎ în punctele de interes pentru a da piept cu adversarul, sau a mai stoarce câteva voturi esenţiale dintr-un stat unde se merge cap la cap.
AI-ul candidaţilor la preşedinţia Statelor Unite seamǎnǎ destul de mult cu personajele care le reprezintǎ, reuşind sǎ se facǎ uneori de râs. Astfel, mi-am urmǎrit contra-candidatul cum se fâţâie între aceleaşi cinci state, strângând fonduri de la fiecare de parcǎ scopul era sǎ se îmbogǎţeascǎ, nu sǎ câştige. Pe la mijlocul jocului ţi se oferǎ posibilitatea de a alege un „running-mate, pe care poţi sǎ-l postezi într-un stat sau altul pentru a-ţi face reclamǎ gratis… şi cam atât. Aş spune cǎ utilitatea lui se situeazǎ undeva sub Spin Doctor, chit cǎ poate sǎ fie chiar Nixon. În general, jocul dǎ impresia cǎ trebuie sǎ te chinui destul de mult ca sǎ pierzi, cǎ acţiunile tale au un impact marginal asupra opiniei publice şi cǎ hazardul de fapt va hotǎrî învingǎtorul.

Eu cu cine votez?
Political Machine suferǎ în primul rând de o rejucabilitate foarte scǎzutǎ, întrucât fiecare meci seamănǎ cu altul şi în afara conţinutului ce trebuie „deblocat”, prea mari motive de a juca de mai multe ori campania nu sunt. Existǎ şi multiplayer, ce funcţioneazǎ satisfǎcǎtor, deşi sistemul de chat şi-a atras o serie de critici iar comunitatea de jucǎtori nu este foarte mare. Sunt puse la dispoziţie şi câteva scenarii istorice, cum ar fi campania din 2000 sau cea din 1860, precum şi personalizarea unei campanii noi, unde se poate stabili inclusiv durata jocului (maxim 120 de săptămâni).
Eu unul mi-aş fi dorit ca lupta politicǎ sǎ fie ceva mai animatǎ, condimentatǎ cu lovituri sub centurǎ, „scǎparea” de poze compromiţătoare în presǎ, sǎpatul dupǎ mizerii şi plantat de microfoane etc. Deşi amuzant şi [color:4ac9=#0494e1 !important]relaxant, totuşi această creaţie a studiourilor Stardock este mai puţin un produs de divertisment şi mai mult un titlu educaţional, menit sǎ-i inveţe pe tinerii americani ceea ce nouǎ încercau sǎ ne explice profesorii de Educaţie Civicǎ, într-o vreme în care ne pǎsa (probabil) ceva mai mult decât acum.



PC recomandat: CPU 1GHz, 512MB Ram, Video Card with 64MB